14

...ceea ce e ciudat, deoarece eu nu am mai citit de ceva timp o carte, ma plictisesc ceva de speriat.
-foarte rau! pentru ca sunt un exercitiu foarte bun pentru creier. dau frau liber imaginatiei. si ce carte citeai?
-ceva de Marquez, cu dragostea in timpul holerei... nu-mi amintesc exact titlul.
-dragostea in vremea holerei! asa se numeste, te rog continua!
-si citeam linistit cartea pe banca aceea, cand, nu stiu ce ma face sa ridic privirea spre o banca ceva mai indepartata si o vad!
bruneta cu niste ochi migdalati de parca un inger ii desenase cu o pensula pe care numai Buonarroti o mai manuia cu asa dibacie. pielea ii era catifelata si alba ca laptele avand in umbre usoare tente de un roz placut, cu pistrui usori pe obrajii putini rumeniti. purta o rochie roz-pal cu flori de migdal desenate in dreptul sanilor ce impungeau timizi prin tesatura destul de fragila a acesteia. era foarte incruntata, citind la randul ei o carte. mi-am zis: offf Luca uite cat este de frumoasa, cum crezi ca s-ar putea uita ea la unul ca tine? uite cum arati! zici ca esti un vagabond, barba ti-e crescuta, fata iti tradeaza tristetea interioara, luptele din sufletul tau pentru a ramane la suprafata.... se vede ca ti-ai pierdut sufletul. cum sa te bage ea in seama??? cum???
Am vrut sa ma duc la ea s-o salut, doar ca eram pironit in banca. picioarele nu ma ascultatu, inima imi batea puternic si simteam ca ea poate fi iubirea vietii mele, deoarece ea imi aparea ca fiind femeia perfecta. doar ca nu puteam sa ma prezint asa in fata ei. inima vroia sa o iau la fuga spre ea si sa-i spun cat e de frumoasa, aceasta "Venus din Milo" a parcului. Creierul in schimb nu ma lasa. si cu inima batandu-mi puternic in piept am incercat sa ma reapuc de citit... nu puteam citi. cand intr-un final mi-am facut curaj sa ma duc s-o salut s sa incerc sa infirip o discutie s-a ridicat... si a plecat. imi venea sa-mi smulg parul din cap de fraier ce sunt... cum sa nu ma pot ridica de pe scaun?
-cateodata corpul nu asculta inima... ci creierul Luca!
-din pacate aveti dreptate domnule doctor. si uite-asa am ramas eu fara Alexia mea... sper ca va fi a mea la un moment dat. stiti cum e ...speranta moare ultima desi ar fi fost excelent daca murea prima. cu speranta ca o voi reintalni vreodata ma culc seara de seara. oare o voi mai vedea-o vreodata?
-nu depinde de niciunul dintre noi treaba asta! trebuie ca soarta sa-si bage si ea coada caci altfel nu putem trai. trebuie sa lasam din cand in cand destinul nostru in voia sortii. sa nu ne zbatem caci altfel va fi crunt!
-pai si cum as putea-o reintalni daca eu stau aici inchis? de parca as fi nebun!
-depinde numai de tine cat timp mai stai aici... evoluezi bine, cred ca in 2 saptamani vei fi acasa.
-ahhhh ce bine-ar fi!
-bine Luca! sedinta de azi se opreste aici. ne vom vedea din ce in ce mai rar. o data la 2 zile. iti urez o zi buna!
-pai plec asa? nu mai chemati asistenta?
-nu vad rostul. presupun ca poti sa te duci la tine in salon si singur! te salut! ne vedem poimaine.

Luca pleca in salon bucuros ca un copil ca nu mai are nevoie de garda de corp care sa o insoteasca precum ar fi ine stie ce vedeta sau cine stie ce nebun.

timpul trecu si Luca parasi spitalul. se intoarse acasa, bucuros sa-si revada locul in care a crescut.

a doua zi de la revenirea acasa s-a trezit si s-a dus glont la librarie.
-as dori si eu va rog....


va urma!